Leac pentru zile innorate

De fiecare dată când sunt tristă merg cu taxiul. E leacul de care am nevoie pentru a-mi însenina ziua oricât de mult plouă afară.  Am auzit multe de la taximetriști. Ei sunt oameni cu povești, cu of-uri mari sau mici, au întotdeauna ceva de zis, totul e să îi asculți.

Cele mai multe discuții pornesc de la vreme și ajung inevitabil la felul în care merg sau nu lucrurile în tara asta_. Mă amuză că toți mi se adresează cu domnișoară deși adesea în discuțiile noastre fac referire la copil, la soț, la soacră. Știați că soacrele taximetriștilor sunt tare afurisite? Unul mi-a spus că într-o vizită, soacră-sa i-a  pus în ciorbă piper ca să se răzbune că nu a vrut să o ducă la o rudă în provincie în singura  lui zi liberă.
   -   Păi e posibil, domnișoară? Ați mai auzit? Ce i-a dat prin cap nebunei? M-am supărat rău atunci. N-am mai călcat pe la ea vreo două luni.

Altă dată când plecam amărâtă de la Administrația finaciară unde pierdusem cca. 3 ore m-am urcat într-un taxi  și am zâmbit în primele 10 secunde.Prima întrebare a taximetristului a fost ”Ce-ați căutat domnișoară la hoții aștia?” Discuția a evoluat apoi firesc, mi-a spus că datorează statului un impozit de 9000 de lei și că nici prin gând nu-i trece să îl plătească.

- Eu cu mâna mea să le dau hoților ăstora, păi ce mi-a luat Dumnezeu mințile? Au adus țara  la sapă de lemn și n-au făcut nimic bun. Domnișoară, știți în cât timp s-a făcut pasajul de la Unirii? Nu știți că sunteți tânără, în 34 de zile. Șeful de șantier, nu, nu șeful, ministrul a dormit în barăci cu muncitorii până a fost gata. Si acum? Uitați-vă la Pasajul Basarab…o porcărie, se face o aglomerație acolo la Orhideea, bătaie de joc.

Mai sunt apoi taximetriștii care vorbesc la telefon pe toată durata cursei:

- Da, guriță mai stau juma’ de oră și vin acăsică. Îmi faci și mie ceva bun că mi-e fomică? Nu, aș vrea niște cartofiori prăjiți cu o fripturică ceva. Nu, n-am rezolvat poate până termin mă sună. Da, guriță. Te pupic dulce.

Astăzi am mers iar cu taxiul. Taximetristul, un domn pe la vreo 60 de ani, intră în vorbă imediat ce mă urc în mașină.

  - Ce știți de vreme, domnișoară? Plouă dumnică?
-  Nu știu, domne. Popular se zice că așa cum a fost în Duminca Floriilor, așa o să fie și de Paști.
-   Da, păi n-ai cum să te încrezi în ăștia cu prognoza lor. Azi spun una, mâine alta.
 -   Puteți încerca prognoza pentru aviatori. Cred că e mai de încredere.
-   Aha, cum e asta?
-  Intrați pe internet.
 - Aha, pe butonul asta albastru? Că eu am 4 de Internet. Arată spre iconița de google de pe tabletă.
  -  Da, acolo.
  -  Aha, altă drăcie. Nu prea le am eu cu astea tehnologice.
 -  Văd că folosiți totuși aplicația.
  - Nu prea, să știți, până îmi pun eu ochelarii să dau timpul, îmi suflă altu’ comanda. Maxim 6 pe zi prind.   - Bune și alea.
 -  Daaaaa, păi ia uitați aici, listuța...așa mi-a zis, nevastă-mea, ia și tu listuța asta să faci câteva cumpărături.

Îmi arată o foaie împăturită. Numai „diminutivală” nu arăta.  

Începe apoi să enumere pe un ton grav:
-  4 legături de usturoi...4 legături, nu-i ajungeau 2, vrea 4, 2 pungi de ficat, știți pentru drob,  5 kg de cartofi, pe aștia o chem pe ea să îi ia de jos. Ia să vedem ce-a mai trecut pe listuță; detergent de rufe, nu zice de care, îi iau Bonux să vedem îi place? Nu-i place, vrea Ariel, dar n-a scris. 1 kg de morcovi, 2 cozonaci, 3 iepuri. N-a zis de ciocolată, noroc că n-am bani de alt fel că i-aș fi luat zău, 3 iepuri să văd ce față face când îi vede. Noi nu prea mâncăm nici miel, nici iepure. Dar de ce n-a scris, iepure de ciocolată. Eu sunt bun să cumpăr, dar pe ea o doare mâna să scrie.
  -   Păi se păstrează pentru când va pregăti tot ce cumpărați.
  -  Da.
 -  Ce suport de pahare ingenios aveți...

- Da, eu l-am modificat. Ce dacă am găurit ușa? Mai vând eu mașina?

 - Cât are?

 -  8 ani.

 - Ahhh, e bine. Ați avut probleme cu ea?

 -  Mari, dar ce să facem?

  -  Benzină sau motorină?

  -  Motorină.

  -  Să nu îmi spuneți că ați avut probleme cu turbina.

-    Ba da, domnișoară, 70 de milioane devizul, 1 an am stat pe bară că n-am avut bani să o fac. Cum să faci bani dacă ăștia de la firmă  îmi închid tableta dacă nu ajung la timp la comandă. 6 ore tre’ să trag pe dreapta. Prin stație nu îmi mai dau comenzi. E rău, ce să vă mai zic.

 -  Pe ce stradă mergeți exact. Vă rog să mă lăsați aici la farmacie, trebuie să  iau ceva și apoi merg pe jos până acasă.

- Domnișoară, dar plouă torențial, luați-mi și mie 5 pastiluțe de No-Spa de la farmacie și vă duc eu. Nu vă costă nimic în plus. Știți, mă ia durerea de cap când mă gândesc la listuță. Așa mai mestec câte un No-Spa și îmi trece.

 -  No-Spa de 40 sau 80?

  - Dar ce credeți că eu știu? Nu-s pentru mine, am glumit. Stați să mă uit dacă scrie că am altă listuță. Uitați, asta a putut să scrie, 40 mg.

Am râs copios în timp ce mă dădeam jos din mașină. Domnul taximetrist a coborât să îmi țină umbrela și să îmi desfacă portiera spunându-mi mândru că nu face asta pentru toți clienții. I-am mulțumit cu un zâmbet, el mi-a adus mai multe prin povestea sa și prin felul șugubăț.

  

Tu ce preferi: Salteaua Impulser sau o vizită la cascada Niagara?

În urmă cu câteva săptămâni socrul meu a fost sunat de un reprezentant al firmei Impulser pentru a beneficia de un set de analize gratuite. I-am recomandat să nu se ducă. Nu sunt convinsă însă că m-a auzit, deși obișnuiesc să vorbesc destul de tare.

În urma consultației a primit un raport conform căruia socrul meu avea probleme serioase de sănătate, valorile rezultate nu se încadrau nicicum în parametrii de referință.

I-a fost prezentată însă soluția la aceste probleme: achiziționarea unei saltele destinată terapiei magnetice cu impulsuri pentru acasă. Dacă ar fi ales să profite imediat de această ocazie unică ar fi putut achiziționa salteaua revoluționară împreună cu un set de oale la fel de minunate și o plită cu inducție la prețul redus de doar 6990 lei. Da, da, 6990 lei deci aprox. 1500 euro. Crezând că face afacerea vieții lui, obosit și îngrijorat de sănătatea lui,  socrul meu a plătit un avans de 200 de lei pentru saltea, crezând inițial că suma totală este mult mai mică, respectiv 690 lei.

Deși la un moment dat și-a dat seama că de fapt se angajase la cumpărarea unei saltele de 6990 lei din rușine și teamă a mers până la capăt cu achiziția. Ce sens are să vă mai spun că de atunci nu a mai dormit noaptea, că produsele nici nu au fost folosite, că ni le-a oferit nouă doar ca să nu le mai vadă, că nici el nu înțelegea prin ce strategie de marketing a putut să fie de acord cu o asemenea achiziție. S-a internat ulterior în spital pentru a-și face un set complet de investigații  și din fericire nu avea probleme de sănătate.

Pe perioada cât a fost internat am luat bulina în spate, salteaua într-o mână, plita în alta și oalele pe unde am apucat și am mers la sediul Impulser pentru a returna produsele, în termenul legal de 10 zile lucrătoare. Știu că pare greu de imaginat, cred că nu am fost în deplinătatea facultăților mintale când am decis să returnez minunățiile, dar cu toate astea am făcut-o. Înainte să intru în sediu l-am rugat pe taximetrist, mai în glumă, mai în serios, să nu se grăbească când pleacă și dacă mă aude cumva că țip să sune și el la poliție, că un mare bine mi-ar face. M-a întrebat ce returnez.

-          O saltea minune, i-am răspuns în șoaptă.

-           De ce minune? M-a întrebat el intrigat.

-          Păi toată lumea se minunează la cât costă.

-          Păi și cât costă?

-          Eh, vreo 7000 lei.

-          7000 de lei? Doamne ferește!

L-am lăsat pe taximetrist să își facă în continuare cruci și am intrat în clădire. Nu am avut probleme la returnarea produselor, am primit banii imediat.

Mi se pare și acum incredibil cât de influențabili sunt oamenii după o anumită vârstă. Cred că socrul meu a realizat despre ce sumă era vorba atunci când cu banii returnați am cumpărat 2 bilete de avion pentru Ontario și i-au mai rămas ceva bani. Vizita la cascada Niagara îl va costa așadar mai puțin decât revoluționara saltea Impulser.

Niciodată să nu spui niciodată

Înainte să se nască bulina obișnuiam să afirm cu o vehemență care acum mă sperie că dacă o să am un copil nu o să îi umplu niciodată casa de jucării, nu o să îl las niciodată să mănânce în fața televizorului, nu o să îl culc legănat, nu o să îl alăptez mai mult de 6 luni, nu îi voi da biscuiți.

Cât se poate de fals. Le-am făcut pe toate pentru că la momentul respectiv așa am simțit că e mai bine pentru ea. Cu jucăriile însă am într-adevăr o problemă. Nu mă pot abține. Pe lângă sumele exorbitante cheltuite pe jucării, mă lovesc și de problema depozitării. În mod constant triem jucăriile - aruncăm, donăm, depozităm - și cu toate acestea recent am mai montat un dulap în camera bulinei. Încă un dulap plin cu jucării cu care ea nu se joacă. Îi captează atenția preț de câteva secunde după care pălesc în fața unei sticle cu apă, unui dop, unei site, unei cutii de carton, unei scame de pe covor.

Este peste capacitatea mea de înțelegere cum se poate bucura de lucruri atât de simple, dar rămâne impasibilă în fața măsuțelor interactive, casetelor muzicale în 3 limbi străine, zornăitoarelor, plușurilor. Ba mai mult, se uită la mine consternată când eu încerc să îi arăt câte funcții are o anumită jucărie când ea se joacă parcă fermecată cu un fir de ață, cu o cataramă, cu un fermoar, cu un șiret, cu sticluța de esență de vanilie.

Mi-am propus ca atare să nu îi mai cumpăr jucării. Am deja aproape două săptămâni de abstinență (spun aproape din cauza unei incursiuni la Ikea care s-a dovedit neinspirata). Este foarte greu să rămâi pe poziții atunci când ești atacat la tot pasul de trenulețe, cățeluși vorbitori, mașinuțe colorate, instrumente muzicale etc. A trebuit să pun la punct un plan: nu mai intru în magazine de jucării și o las pe Ana să se joace cu ce avem prin casă (baloane colorate, sticle umplute cu poțiuni magice, floacoane goale de cremă umplute cu coji de portocale, clăbuc de săpun etc.

Poveste de iubire purtată

Bulinei îi place la nebunie să fie purtată. Indiferent de anotimp, precipitații sau temperaturi, bulina a fost și este purtată. Asta ne-a apropiat și a făcut relația noastră mai specială. Am încercat și am iubit toate produsele de purtare care ne-au trecut prin mână, plecând de la wrap elastic la sling cu inele, sling fix, mei tai sau SSC (soft structured carrier). Ne-am bucurat de fiecare în parte și le-am găsit utilitatea în ipostaze diferite. Purtarea a venit natural. Am purtat-o în sarcină așa că de ce nu aș fi purtat-o și după naștere când era cel mai firesc lucru cu putință.

Wrapul elastic mi-a fost util din primele zile de viață ale bulinei.  Îmi cerea alinarea și cum aș fi putut să i-o ofer mai bine dacă nu prin garanția că îi sunt alături, la cerere, pentru orice ar avea nevoie. În miezul iernii ieșeam afară să ne bucurăm de aerul rece și de zăpadă. O țineam aproape, la piept, și ea dormea liniștită.

Treptat, a căpătat încredere în mine și în ea, a venit vara și am trecut la sling. Îi plăcea pentru că avea mai multă mobilitate, dar și pentru că era puțin răcoros așa că toată vara am bătut parcurile în lung, în lat și-n sling.

După ce bulina a stat bine în șezut am trecut la mei tai și la Luna. Amândouă mi-au plăcut. Luna mai mult pentru că datorită ei bulina și taică-său au petrecut momente dragi. În plus e turbo, de un portocaliu turbat, asortată cu mașinute cum îi plac lui taică-său și buline cum îmi plac mie. Se reglează ușor, bulina poate să fie atentă la lucrurile din jur, dar și să tragă un pui de somn fără să o deranjeze ceva din exterior. Îi oferă intimitate atunci când vrea și nouă ne-a făcut viața mai ușoară.  

              

Purtând-o, reușeam să o liniștesc atunci când avea colici, când trecea printr-un puseu de creștere, când o dureau dinții sau să mai fac una, alta prin casă. De multe ori nu rezista fără să adoarmă. Am descoperit că purtatul, conform conceptului continuum, pe lângă alăptare,  este cel mai bun remediu în caz de suferință,  iar bulina îmi confirma de fiecare dată că îi e bine, nu mai plângea, era prea ocupată să se agațe de mine și să îmi fie aproape sau să danseze la pieptul meu.

Acum are 11 kg și prefer în continuare să o scot afară purtată. Nu văd de ce aș cără pe scări 10 kg într-o mână și 11 într-alta doar pentru a mă deplasa până în parc unde Ana oricum nu stă în cărucior. Am cumpărat un cărucior înainte de nașterea ei. În concediu când era mai mică îl foloseam drept scaun de masă, am renunțat ulterior să îl mai cărăm după noi din lipsă de spațiu în portbagaj și pentru că era foarte greu. Am aflat cu ocazia aceasta că nu se cheamă „cărucior” doar pentru că îl folosești la cărat, ci și pentru că îl cari efectiv după tine, dar asta nu prea ți-o spune nimeni și chiar dacă ți-o spune tu oricum știi mai bine – asta până dai cu capul. Aș putea spune totuși că are utilitatea lui - trebuie să o fac ca să nu mă gândesc că a costat mult mai mult decât toate sistemele de purtare la un loc și că mă împiedic zilnic de el în hol, nu încape în dulap lângă Luna mea turbo și nici în geantă lângă slingul bombon. Da, îmi este util  - îl folosesc pentru plasele de cumpărături când fac piața și îl mai folosesc bunicii când plimbă bulina (asta dacă nu plouă sau dacă nu e zăpadă –cazuri în care devine inutil).

Pe final, mă întreb: ție ce ți-ar plăcea, să fii purtat sau cărat? Eu știu răspunsul meu. Sunt, vreau și iubesc să fiu purtată. 

Despre achiziții și limite

Bulina mică a învățat să meargă și de când ea a învățat să meargă eu învăț cum să am din ce în ce mai multă răbdare și e al naibii de greu pentru că nu sunt și nu am fost o fire răbdătoare. Am ales întotdeauna drumul scurt deși drumul cunoscut era poate mai sigur (în consecință de cele mai multe ori ajungeam să mă rătăcesc). Acum însă sunt într-unul din momentele alea în care alegerea nu îmi mai aparține și drumul este complet necunoscut. Pentru a face însă tranziția mai ușoară, mă folosesc de propriul sistem de navigație. Nu este GPS-ul tradițional, ci acela pe care îl are orice părinte ‘built-in’ și care îi spune ce e mai bun pentru copilul său. Și cum Doamne, Doamne le-a aranjat bine pe toate GPS-ul meu este configurat special pentru bulină. Prost este că mai rămâne fără baterie, dar atunci apare Prince Charming pe o plapumă albă și salvează situația.

 Ce fac când copilul se transformă într-un monstruleț, la fel de drag, însă tot monstruleț? Depinde de oră și de limita răbdării, dar în principiu o iau în brațe și încerc să o liniștesc. Ea îmi descoperă, îmi testează și îmi lărgește limitele în fiecare clipă. De cele mai multe ori nu vrea nimic, dar nimicul ăsta e atât de complex... Poate să însemne că vrea de fapt multe, dar nu știe cum să îmi spună. Poate să însemne că o doare, că e obosită, că e plictisită, că vrea în brațe și că în același timp nu vrea în brațe, ce să o mai lungim, ca în povestea lui Ispirescu “nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum“ în nici un fel și în toate felurile.

Încep prin a-i spune că e noapte pentru că luna și stelele ne privesc, înșiram apoi toate animalele cunoscute, câinele doarme, calul doarme, oaia doarme, vaca doarme, pisica sigur nu doarme, dar noi nu suntem pisici deși ne strigăm des prin casă cu apelativul ăsta (Să fie oare asta problema? Bulina mea se crede pisică!?!) , revenind - în genere toate dobitoacele dorm; marșez apoi pe latura sentimentală - mami și tati sunt obosiți, trec la partea practică - vecinii dorm și deși tati îi spunea adesea când era micuță că de-abia așteaptă să se facă ea mare să deranjeze vecinii cum o făceau și ei cu alte ocazii, tati glumea și nu putem face asta. Îi explic că nu este în regulă să exersăm mersul la 1 noaptea pentru că suntem obosite și sunt șanse mari că ea să cadă și mami să adoarmă pe hol, dar îi promit că o vom face mâine. O pun la sân, îi cânt și o mângâi în speranța că îmi va înțelege limitele. Nu o face, începe să plângă, mă împinge și îmi spune PA, PA! O las pe covor, dar mă așez lângă ea. Se ridică și exersează independent. Se enervează că nu are echilibru și țipă. O ajut, se enervează, o iau în brațe, mă mușcă, o mușc și eu în glumă. Râde și când aduc iar vorba de somn începe să țipe. O cert. Pune capul pe mine și oftează. Regret în clipă următoare, respir adânc și schimb tonul. Mă așez pe balansoar și o legăn. Începe să plângă. O pun iar la sân. Gângurește mulțumită. Se ridică și îmi arată piticii. Vrea din nou jos. Îmi cere apă. Mergem la bucătărie. Îi dau apă. Nu vrea și mă ceartă că i-am oferit. Mă împinge ca să o las jos. Mă ține doar de o mână. Vede pantofii lui taică-său și vrea neaprat să se încalțe cu ei. Calcă strâmb și alunecă. O cert exasperată. Mă gândesc că este trează de prea mult timp și că mâine eu am mult de lucru, este târziu sau foarte devreme depinde cum privești lucrurile, până și pisicile dorm la ora asta. Îi propun să mergem să ne mai uităm puțin pe geam înainte de somn. E încântată, cred că nu a înțeles partea cu somnul. După alte 5 minute ne întoarcem în cameră. Protestează. Îi cânt. Adoarme. Refuz să mă uit la ceas, mă gândesc doar că acum doarme liniștită. 30 de minute de somn până la următoarea trezire.

După numeroase treziri mi se termină bateria și simt nevoia să predau ștafeta, din fericire Prince Charming și-a făcut somnul de frumusețe și este mai mult decât bucuros să o preia. Pe fundal se aud pupături înfundate și plescăieli mulțumite. Dimineață (dimineață târziu), bulina zâmbește în somn, nu vrea să se trezească, e prea obosită, ea a muncit toată noaptea (îmi reconfirmă gândul că se crede pisică)! 

Merg să îi pregătesc masa și să răspund la mailurile urgente, pe hol mă împiedic de pantofii lui taică-său și zâmbesc pentru că nu e nimeni să mă certe.